fbpx

Soroca este un oraş în nord-estul Republicii Moldova, situat pe malul drept al râului Nistru, la 160 km. de capitala Moldovei – Chişinău, în partea de nord-est a Republicii Moldova. la frontieră cu Ucraina. Oraşul are 37,2 mii locuitori.[necesită citare] Este centrul administrativ al raionului cu acelaşi nume. La Soroca funcţionează un muzeu de istorie şi etnografie care include şi Cetatea Sorocii, construită de Ştefan cel Mare în 1489.

Istoria oraşului Soroca

În cursul de mijloc al Nistrului este situat unul dintre cele mai pitoreşti oraşe ale Moldovei – Soroca, atestat documentar la 12 iulie 1499 prin Coste, pârcălab de Soroca. Fiind situat la un vad al Nistrului, oraşul a jucat un rol important pentru principatul Moldovei în Evul Mediu. Bizantinii îl numeau Polihronia, comercianţii din Genova Olihonia, iar în documente din anul 1499 oraşul apare sub numele actual, Soroca. Ştefan cel Mare a construit aici o cetate, pentru a păzi vadul împotriva tătarilor.
Timp de secole Soroca a fost centrul administrativ-militar al ţinutului cu acelaşi nume – Soroca. În perioada sec. XV – mij. sec. XVI la Soroca a existat o cetate din lemn şi pământ. Cetatea a fost transformată în forma actuală de arhitecţi din Ardeal în 1543 şi 1546 pe timpul domniei lui Petru Rareş. Construcţia are o formă perfect rotundă cu 5 turnuri, având o distanţă identică unul de altul. De obicei locuiau numai soldaţii în citadelă, dar pe timp de ocupare se adăpostea şi populaţia locală. Existenţa cetăţii a fost condiţionată de crearea unei frontiere politice de-a lungul Nistrului, asigurarea unei vieţi economice şi comerciale protejată de invaziile străine. Sute de ani oraşul Soroca a fost centru comercial, meşteşugăresc şi agricol al Principatului Moldova.

În 1812 cetatea şi oraşul au trecut în stăpânirea imperiului Rus, şi pe lângă populaţia băştinaşă de Moldoveni s-au stabilit aici şi numeroşi ruşi, ucraineni şi evrei. Populaţia rusească, ucraineană şi evreiască a continuat să crească şi după unirea primei Republici moldoveneşti (1917-1918) cu România, din pricina afluxului de refugiaţi care fugeau de dincolo de Nistru, pentru a scăpa de colectivizare, de marele Holodomor sau de prigoana NKVD-ului.

La 1835 localităţii Soroca i se atribuie statut de oraş, iar la 1836 devine centru judeţean. În timpul reformelor din a doua jumătate a sec. XIX Soroca a beneficiat de o dezvoltare economico-socială, manifestată prin creşterea populaţiei, dezvoltarea economiei locale, a instituţiilor de învăţământ, medicale, administrative. O nouă înflorire oraşul a cunoscut în perioada interbelică, când Soroca devine unul dintre cele mai vestite centre culturale din România.
În timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul a suferit distrugeri şi deportări de populaţie, sovieticii deportând întâi (1940-1941) pe moldovenii băştinaşi care lucraseră pentru statul român (funcţionari, jurişti, profesori…), pe popi şi pe refugiaţi, românii şi germanii deportând apoi (1941-1944) pe evrei şi pe toţi cetăţenii bănuiţi că ar susţine sistemul sovietic. Deportările spre Kazahstan şi Siberia au fost reluate între 1945 şi 1954[1].
Începând cu 1988, oraşul Soroca trece printr-o criză acută, ce s-a reflectat asupra întregii vieţi economico-sociale. Odată cu adoptarea Legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova din 12.XI.1998, Soroca a obţinut statut de municipiu şi a devenit centru al judeţului Soroca.

Legenda Cetăţii Soroca

Există o legendă veche despre Barza albă a cetăţii Sorocăi, în care se spune că pe timpul unui îndelungat asediu de către Tătari, o barză albă ar fi adus struguri apărătorilor înfometaţi şi însetaţi ai cetăţii, salvându-le astfel viaţa şi dăruindu-le biruinţa.